Site dedicat studenţilor de la FSEGA Cluj Extract from An inconvenient truth - Al Gore
Efectele încălzirii globale - pg.1
Încălzirea globală este, aşa cum sugerează şi numele fenomenului, o problemă globală, care necesită măsuri imediate. Temperatura medie globală a crescut în ultimul secol cu 0.74°C. Oamenii de ştiinta afirmă că aceasta este cea mai ascendentă tendintă din istoria planetei.
Actualele prognoze arată că trendul va continua şi chiar se va accelera. Cele mai optimiste estimări indica faptul că Pământul s-ar putea încalzi pe parcursul secolului XXI cu 3°C.
Efectele încălzirii globale sunt foarte numeroase şi ne afectează pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, dar toată planeta este afectată. Aceste efecte devin din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase şi se concretizează în toate sectoarele posibile. Mai jos se regăsesc cele mai evidente, semnificative efecte (directe sau indirecte) ale încălzirii globale.
Există două regiuni pe Pământ care sunt cu precădere sensibile la efectle încălzirii globale. Prima dintre ele este Arctica. Ce-a de-a doua – Antarctica.
În ambele regate de gheaţă, secialiştii observă schimbări din ce în ce mai rapide şi mai timpurii, efecte mai drastice ale schimbărilor climatice decât oriunde altundeva pe Pământ.
Aceste două estremităţi ale Pământului se aseamănă bine la suprafaţă. Amebele sunt alcătuite numai din zăpadă şi gheaţă. Dedesupt însă, există o mare diferenţă între ele. Spre deosebire de calota masivă, groasă de peste 3000 de metri, din Antarctica, cea arctică are, în medie cam 3 metri. Dedesuptul stratului de gheaţă de la fiecare pol se află şi temeiul acestei deosebiri: Antarctica este pământ înconjurat de ocean, în timp ce Artica este ocean, înconjurat de uscat.
Faptul că startul de gheaţă plutitoare care alcătuieşte Arctica – precum şi cel de pe pământ aflat na nord de cercul polar, care înconjoară Oceanul Arctic – este atât de subţire, face ca el să fie şi foarte vulnerabil la creşterea bruscă a temperaturilor.
Drept rezultat, efectul cel mai dramatic al încălzirii globale în Artica este topirea accelerată. Temperaturile de acolo cresc mai repede decât în oricare al loc de pe planetă.
Arctica
Sursa: http://www.nasa.gov/centers/goddard/images/content/94359main_79.gif
Motivul pentru care calota glaciară artică se topeşte atât de repede este, mai întâi, faptul că ea este cu mult mai subţire decât cea din Antarctica, de vreme ce pluteşte la suprafaţa oceanului Arctic. Mai apoi, îndată ce o bucată de gheaţă se topeşte, cantitatea de căldură solară absorbită se schimbă semnificativ. Gheaţa refletă cea mai mare parte a radiaţiilor solare, ca o uriaşă oglindă în timp ce apa oceanului le absoarbe. Pe măsură ce se încălzeşte, ea afectează din ce in ce mai tare hotarul gheţii, făcând-o să se topească. Aceste este ceea ce numec oamenii de ştiinţă un exemplu de “ feedback pozitiv”.
Topirea gheţii aduce veşti proaste şi urşilor polari. Un studiu recent arată că, pentru prima oară, urşii au început să se înece în număr mare. Lucrul acesta era foarte rar în trecut. Acum însă, urşii trebuie să înoate mai mult de la un platou de gheaţă la altul. Uneori, marginea gheţii se află la 50 sau 60 de km de tărm.
Familie de urşi polari, Spitzbergen, Norvegia
Sursa: http://www.exodus.co.uk/assets/images/trips/hero/12490.jpg --- ^sus
Topirea Arcticii ar putea schimba în profunzime climatul întregii planete, pe care oamenii de ştiinţă numesc un “sistem nelinear” – adică nu toate schimbările sunt graduale. Unele dintre ele se pot produce pe neaşteptate, în asalturi – lucru care s-a mai întâmplat în trecut.
Aceşti svanţi spun că imaginea cea mai potrivită pentru a înţelege climatul planetar este acea a unui soi de motor care redistribuie căldura de la ecuador şi tropice către poli. În zona aflată între tropicul Cancerului şi tropicul Capricornului, Pământul absoarbe mult mai multă energie solară, pentru că Soarele se află în fiecare zi direct deasupra.
La Polul Nord şi Polus Sud, dimpotrivă, razele solare nu ajung decât ocazional. Fiecare primeşte lumină solară numai jumătate de an, vreme în care celălalt pol este complet cufundat de întuneric.
Redistribuirea căldurii de la ecuador către poli provoacă vânturile şi curenţii oceanici, precum şi cel al golfului. Aceştia nu şi-au modificat semnificativ traseul încă de la ultima perioadă glaciară de acum 10.000 de ani, dinainte de construirea primelor oraşe ale omenirii. Orice schimbare a structuii lor ar provoca urmări cu neputinţă de evaluat pentru întreaga lume civilizată. Cu toate acestea, criza mediului acumulează, din ce în ce mai mult, potenţialul pentru a provoca tocmai un asemenea fenomen.
Media temperaturilor la scară mondială este de 14 grade Celsius. Dacă aceasta s-ar modifica, fie şi numai cu 3 grade, modificările înregistrate la Polul Nord ar fi aproximativ de şase ori mai mari decât la ecuator. Modificările drastice s-ar observa şi la hotarele Antarcticii.
Astfel că traseele vânturilor precum şi ale curenţilor oceanici, care s-au format în cursul ultimei perioade glaciare şi au fost, de-atunci destul de stabile, acum sunt în primejdie.
Civilizaţia noastră nu a mai cunoscut niciodată o modificare climatică asemănătoare cu aceasta – nici pe departe. Climatul planetei nu s- modificat semnificativ în istoria civilizatiei omeneşti.
Conform oamenilor de ştiinţă, o componentă surprinzător de fragilă a sistemului climatic planetar se află în Oceanul Atlantic, acolo unde cuentul golfului întâlneşte vânturile reci care sosesc din Arctica, străbătând Groenlanda. Când se ciocnesc, căldura adusă de curentul oceanic se evaporă sub formă de abur, şi este astfel purtată de vânturile care rămân, precum şi de rotaţia Pământului, spre est, către hotarele de vest ale Europei.
Căldura degajată de Curentul Golfului şi adusă în Europa face ca oraşe ca Parisul sau Londra să fie mult mai calde decât Montreal sau Fargo (oraş din Dakota de Nord), cu toate că se află la latitudini apropiate. La Madid este mult mai cald decât la New York cu toate că oraşele sunt situate la aceeaşi latituine.
Antarctica
Uriaşa cantiatate de zăpadă şi gheaţă de pe Antarctica ascunde faptul că aceasta este de fapt un deşert – un deşert de gheaţă, uscat şi îngheţat – corespunde definiţiei prin ceea ce priveşte mai puţin de un centimetru de precipitaţii pe an.
Antarctica este teritoriu neutru. Este guevrnată printr-un tratat internaţional care împiedică orice revendicări teritoriale sau activităţi militare, şi păstrează întregul continent pentru activităţi ştiinţiice paşnice, desfăşurate de mai mult de 12 sate. Cea mai largă prezenţă în Antarctica aparţine Statelor Unite şi se desfăşoară sub auspiciile Fundaţiei Nationale pentru Ştiiţă.
Un număr important de pinguini, foci, şi păsări vieţuiesc la hotarul Antarcticii şi reuşesc să-şi găsească hrana în ocean. Dincolo de marginea continentului nu există nici un sem de viaţă.
Antarctica
Sursa: http://www.solarnavigator.net/history/explorers_history/antarctic_map_south_pole.jpg
Oamenii de ştiinţă care studează coloniile de pinguini imperiali au descoperit că numărul acestora a scăzut cu 70% faţă de anii 1960. Principalul suspect fiind încălzirea globală.
În anii 1970, creşterea temperatuilor din apă şi din atmosferă a atins şi locuinţa pinguinilor din Antarctica. Alternanţele climatice de la un deceniu la altul sunt normale în Oceanul Antarctic – numai că acest val de încălzire a continuat, practic, neabătut. Temperaturile mai ridicate şi vânturile mai puternice subţiază gheţurile plutitoare, suprafeţele de apă ingheţate pe care pinguinii îşi fac cuiburile. Gheaţa mai subţire este într-o mai mare primejdie de a se rupe şi de a pluti în larg, luând cu sine ouăle şi puii de pinguin. Pinguinii imperiali sunt singura specie de păsări care poate supravieţui numai în ocean sau pe supafaţa lui, fără să atingă vreodată uscatul. Pentru ca gheaţa să fie îndeajuns de stabilă pentru un cuib, ea trebuie să fie legată de pământ.
Oamenii de ştinţă cred că încălzirea globală este răspunzătoare pentru creşterea temperaturilor şi pentru transformările prin care trec gheţurile oceanice, cu toate că nu pot fi chiar singuri. Întinderile acoperite cu gheţuri s-a redus numai în anumite părţi ale Antarcticii, dar stratul de zăpadă proaspătă, îngheţată, care acoperă majoritatea părţii continentale, s-a subţiat de tot. Un studiu recent al NASA a arătat că în Antarctica se pierd aproximativ 31 de miliarde de tone de apă îngheţată pe an. Pinguinii imperiali, la fel ca şi alte animale care se bizuie pe gheţurile oceanice pentru a se înmulţi şi a-şi căuta hrana, sunt primii care resimt impactul.
Pragul de gheaţă Larsen-B, aşa cum de vede şi din fotografiile de mai jos, avea aproximativ 240 de kilometri în lungime şi aproape 50 în lăţime.
Oamenii de ştiinţă au crezut că acest prag va fi stabil încă cel puţin un secol – chiar şi în condiţiile încălzirii globale. Dar în numai 35 de zile, începând cu 31 ianuarie 2002, el s-a rupt şi cea mai mare parte a sa a dispărut în două zile. Savanţii au fost complet uimiţi şi nu-şi puteau imagina cum de totul s-a întâmplat aşa repede. Au descoperit că porniseră de la o idee greşită în legătură cu ochiul de apă rezultate din topire – anume că acestea erau din nou absorbite şi îngheţau la loc. De fapt, aşa cum se ştie acum, apa continuă să afunde, drept în jos.
Imagini din satelit cu pragul Larsen-B
Sursa: Nasa Terra satelite --- ^sus
După dispariţia pragului de gheaţă de pe suprafaţa oceanului, gheaţa aflată pe uscat şi care a fost până atunci blocată, a început să se mişte, căzând în apă. Acest lucru are o importanţă majoră, deoarece când gheaţa atunci când se topeşte sau cade în mare, duce la o creştere a nivelului acesteia. Prin urmare mulţi locuitori ai unor insule din Pacific, aflate la altitudini scăzute deasupra nivelului mării, au fost nevoiţi să îşi evacueze locuinţele din cauza nivelului apelor.
Pragul de gheaţă al Antarcticii de Est este cea mai mare masă de gheaţă de pe suprafaţa planetei. Două studii din 2006 au arătat mai întâi că volumul de gheaţă din Antarctica pare să fie, în general, în scădere şi că 85% dintre gheţarii de acolo par să alunece din ce în ce mai repede către mare. Mai apoi, s-a arătat că temperaturile măsurate în aer, la mare distanţă deasupra maselor de gheaţă au crescut mult mai repede decât cele din oricare alte părţi ale lumii. Totuşi Antarctica de Est este considerată, încă, mult mai stabilă decât pragul de gheaţă din Antarctica de Vest, care dacă ar fi să se topească, nivelul apelor din întreaga lume ar creşte cu 6 metri. ^sus
Pagina 1 ---- Pagina 2 ---- Pagina 3 ---- Pagina 4 ---- Pagina 5---- Pagina 6---- Pagina 7