Site dedicat studenţilor de la FSEGA Cluj Source: http://www.dadalos.org - Autor: Ragnar Müller, completed & modified by Turi Zoltán
Momente importante din politica internaţională a mediului: 1968-1990
1968
sunt publicate fotografiile făcute de misiunea Apollo 8 cu Pământul ca "planetă albastră".
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite combate pentru prima oară problema globală a mediului.
1970
odată cu promulgarea Clean Air Act în SUA apare prima lege cuprinzătoare cu privire la protecţia aerului (urmat, în 1972, de Clean Water Act).
1971
apare "Limitele dezvoltării" de Dennis şi Donella Meadows, care declanşează o dezbatere vie. Acest raport a fost iniţiat de Club of Rome, înfiinţat în 1970, al cărui scop declarat este de a dezbate pe probleme globale. În acest studiu au fost angrenate 5 variabile: numărul locuitorilor, producţia industrială, alimente, resurse de materii prime şi poluarea mediului. Tot aici a fost diagnosticată o acutizare de proporţii catastrofale a problemei diminuării resurselor şi poluării. În plus, s-a constatat că o dezvoltare recuperatoare a ţărilor în curs de dezvoltare, pentru ca acestea să ajungă la nivelul ţărilor industrializate, va afecta şi mai mult potenţialul ecologic al Pământului.
1972
la Stockholm are loc, la iniţiativa SUA şi a ţărilor scandinave, Conferinţa privind mediul uman (ECO I). Aici se recomandă constituirea unui program ONU privind mediul, lucru care va avea loc la data de 15 decembrie, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite: United Nations Environment Programme (UNEP).
Statele din "Grupul 77", grup format din ţările în curs de dezvoltare în cadrul Adunării Generale a ONU, nu au luat parte (la fel ca şi statele din "blocul estic") la Conferinţa ECO I, acestea interpretând revendicările de mediu ca fiind de sorginte "neo-colonialistă": după ce că nordul se îmbogăţise, printr-o creştere necontrolată, pe spatele sudului, atingând un nivel înalt de bunăstare, statele industriale susţineau acum că s-a ajuns la "limita dezvoltării", împiedicând sudul să vină din urmă şi să recupereze ceea ce a pierdut. Aici se vede cum conflictul nord-sud a jucat încă de la început un rol decisiv în politica internaţională de mediu.
1973
Prima criză a petrolului.
1977
Conferinţa Naţiunilor Unite privind deşertificarea (formarea deşerturilor).
1978
poluare cu petrol în Bretagne (Franţa), după ce petrolierul Amoco Cadiz se scufundă.
alte mari catastrofe petroliere:
-1989 Bahia Paraiso (Kap Hoorn, Antarctica) - 1000 tone petrol
-1989 Exxon Valdez (Alaska) - 41.000 tone petrol
-1992 Katina P (Mozambic) - 66.000 tone petrol
-1992 Aegean Sea (Spania) - 81.000 tone petrol
-1993 Braer (Insulele Shetland) - 98.000 tone petrol
-1994 Cosma A (la sud de Hongkong) - 23.000 tone petrol
-1996 Sea Empress (Wales) - 70.000 tone petrol
-1997 Nachodka (Japonia) - 20.000 tone petrol
-1999 Erika (Bretagne) - 26.000 tone petrol
-2001 Jessica (San Cristobal)
-2002 Prestige (Spania)
-2003 MT Tasman Spriti (Pakistan)
1979
Prima Conferinţă Mondială privind Clima la Geneva: este promulgat Programul Mondial de Protejare a Climei (WCP). Acesta cuprinde mai multe programe individuale:
-World Climate Impact Programme (WCIP)
-World Climate Research Programme (WCRP)
-World Climate Data Programme (WCDP)
-World Climate Applications Programme (WCAP)
Astfel au fost puse bazele unei politici internaţionale consensuale privind clima.
1980
apare raportul "Global 2000". În acest raport, adresat preşedintelui SUA de la acea vreme, Jimmy Carter, este studiat potenţialul ecologic al Pământului, precum şi angrenarea globală a unor dimensiuni ecologice deosebit de importante.
1982
Adunarea Generală a ONU adoptă World Charter for Nature.
1983
Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) îşi începe, sub preşedinţia premierului norvegian Gro H. Brundtland, activitatea. Această Comisie urmează să elaboreze un raport privind mediul şi să verifice eficienţa UNEP.
1985
este descoperită gaura din stratul de ozon deasupra Antarcticii.
Convenţia de la Viena: determinarea obiectivelor de reducere a producerii şi consumului substanţei dăunătoare stratului de ozon, FCKW.
1986
Catastrofa nucleară de la Cernobâl.
1987
Raportul Brundtland (Raportul WCED) este publicat cu titlul "Our Common Future". Acesta conţine cea mai bună definiţie a sustainable development (dezvoltare durabilă), care reprezintă de atunci laitmotivul politicii internaţionale de mediu: "Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs." ( "Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi." ) Ca urmare a acestui raport, Adunarea Generală a ONU decide să organizeze o Conferinţă privind Mediul şi Dezvoltarea (UNED) - vezi 1992, Conferinţa de la Rio.
Comisia constată în raportul său faptul că ajutoarele de dezvoltare nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele ce urmează să apară. Este necesară, se mai spune, o schimbare a stilului de viaţă distructiv adoptat de statele industriale din nord, de ex. prim diminuarea consumului pe cap de locuitor de energie, apă, minerale şi alte resurse naturale. Ajutorul pentru dezvoltare nu ar mai trebui folosit la exploatarea surselor de materii prime, iar tehnologiile ecologice, precum combinaţiile moderne de cărbune şi gaz, instalaţiile de purificare, precum şi tehnica de reciclare a deşeurilor ar trebui răspândite la scară mondială.
În continuare, Comisia a constatat faptul că de la mijlocul anilor optzeci există, în ciuda ajutorului de dezvoltare acordat, un capital net de transfer din sud spre nord de aprox. 40 miliarde USD, aceste mijloace fiind dobândite în cea mai mare parte prin exploatarea abuzivă a naturii. În plus, s-a subliniat în mod expres relaţia de interdependenţă dintre protejarea mediului şi dezvoltare.
Promulgarea Protocolului de la Montreal privind substanţele care lezează stratul de ozon. Specificările din Convenţia de la Viena pot fi concretizate prin stabilirea unor limite în ceea ce priveşte emisiile de FCKW şi hidrocarburilor hidrogenate. La Conferinţele următoare (1989 Helsinki, 1990 Londra, 1992 Copenhaga, 1995 Viena, 1997 Montreal, 1999 Peking), regimul acestor limite urmează să fie înăsprit în mod succesiv. Regimul privind ozonul este considerat modelul pentru o politică internaţională de succes în domeniul mediului. Trebui menţionat însă faptul că problema protejării stratului de ozon este în comparaţie cu problema schimbării climatice, o problemă relativ simplu de soluţionat. Puţine substanţe au fost aici indicate în mod clar ca având un rol distructiv asupra stratului de ozon, aceste substanţe putând fi, în mare parte, înlocuite cu uşurinţă.
1988
UNEP şi WMO (World Meteorological Organization) elaborează Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC).
Experţii care activează în acest comitet se preocupă cu cercetarea mediului şi cu evaluarea consecinţelor, îndeosebi cu strângerea şi evaluarea descoperirilor ştiinţifice privind schimbările climatice şi efectul acestora, precum şi cu elaborarea unor strategii politice.
La Toronto are loc o conferinţă privind clima. Această conferinţă este considerată precursoarea celor ce urmează să aibă loc la Haga, Hamburg şi Londra (1989)
Un rezultat important al acestei conferinţe a fost chemarea la o reducere a emisiilor de dioxid de carbon cu 20% până în anul 2005 şi la ratificarea Protocolului de la Montreal privind ozonul.
1989
Prima Conferinţă privind Protocolul de la Montreal are loc la Helsinki.
1990
A doua Conferinţă privind Protocolul de la Montreal are loc la Londra.
A doua Conferinţă Mondială a Climei de la Geneva.
Se ajunge la un consens ştiinţific pe scară largă în ceea ce priveşte faptul că schimbarea climei este cauzată de diverse gaze de seră. Este indicată necesitatea reducerii emisiilor de dioxid de carbon, oxizi azotoşi, metan şi substanţe din clasa FCKW. Chemarea IPCC, de a reduce emisiile acestor gaze de seră cu 60% nu s-a bucurat însă de o prea mare susţinere.
Adunarea Generală ONU înfiinţează Intergovernmental Negotiating Committee for a Framework Convention on Climate Change (INC).
Acest comitet are sarcina de a elabora, până la Conferinţa de la Rio din 1992, o convenţie globală privind protejarea climei.