Site dedicat studenţilor de la FSEGA Cluj Extract from An inconvenient truth - Al Gore
Ce sunt gazele cu efect de seră? - pg.1
În general când se vorbeşte despre gaze de seră şi schimbări climatice,cea mai mare atenţie este acordată dioxidului de carbon. Cu toate că acesta este de departe cel mai important, mai există totuşi şi altele. Trăsătura comună a tuturor gazelor de seră este că permit luminii Soarelui să pătrundă în atmosferă, dar capătă o cantitate din radiaţiile infraroşii care se emit şi, astfel, incălzeşte aerul.
Prezenţa lor este, într-o oarecare măsură, benefică. Fără ele, temperatura medie la suprafaţa Pământului ar fi în jur de -18 grade Celsius - ceea ce n-ar fi deloc bine pentru viaţă. Aşadar gazele de seră ajută la menţinerea temperaturii la un palier mult mai propice – aproape +15 grade Celsius. Numai că, din pricina emisiilor din ce în ce mai mari de gaze de seră provocate de om, în vremurile moderne, temperatura medie a planetei creşte, ajungându-se astfel la schimbările climatice pe care le observăm cu toţii în jur. În general, CO2, opcupă primul loc pe listă, pentru că reprezintă 80 % din totalul emisiilor de gaze de seră. Atunci când se ard combustibili fosilizaţi (pertol, gaze naturale, cărbune) în case, maşini, uzine, şi combinate pentru producerea energiei electrice, sau atunci când se taie pădurile sau se produce ciment, în atmosferă se degajă CO2.
La fel ca în cazul dioxidului de carbon, şi oxidul de metan sau azot datează de dinaintea apariţiei omului pe Pământ, însă cantităţile lor au crescut masiv în ultima vreme. 60% din metanul care există la ora actuală în atmosferă este produs de om; provine din zonele unde se îngroapă deşeuri, de la crescătoriile de animale, din arderea combustibililor fosilizaţi, din tratamentul apei în care se deversează deşeurile, precum şi din alte industrii. La crescătoriile de mari dimensiuni, bălegarul este depozitat în formă lichidă în recipiente mari care emit metan. Dimpotrivă, bălegarul uscat, rămas pe câmp, nu emite.
Oxidul de azot (N2O) – alt gaz vinovat pentru efectul de seră – este şi el produs pe cale naturală, cu toate că oamenii i-au sporit cantitatea cu aproximativ 17% numai în epoca industrială încoace, din pricina îngrăşămintelor chimice, a combustibililor şi a arderii pădurilor sau a câmpurilor, după recoltare.
Hexaflouridul de sulf (SF), precum şi gazele numite PFC sau HFC sunt gaze de seră produse exclusiv de om. Şi cantităţile lor sunt în creştere – lucru firesc. Gazele HFC, care au fost interzise pentru că emisiile rezultate din sistemele de refrigerare şi din alte surse duceau la distrugerea stratului de ozon. Şi ele erau nişte gaze cu efect foarte puternic. Gazele PFC şi SF6, sunt eliberate în atmosferă din pricina unor activităţi industriale – prelucrarea aluminiului şi fabricarea de semiconductori-, precum şi de reţelele de electricitate.
În final, şi aburul este un gaz de seră natural; din cauza temperaturilor din ce în ce mai mari, cantitatea sa este în creştere. Astfel, creşte şi impactul tuturor gazelor de seră artificiale.
Profesorul Roger Revelle a fost primul om de ştiinţă care a propus măsurarea cantităţii de CO2 în atmosfera Pământului. Împreună cu un alt om de ştiinţă pe care-l angajase să-l ajute în cercetare, Charles David Keeling, el a început să facă măsurători zilnice, în mijlocul Oceanului Pacific, deasupra marii insule Hawaii, în 1958. Se observă şi pe graficul de mai jos creşterea constantă a concentraţiei de CO2 în atmosferă. Concentraţia de CO2, din epoca preindustrială era de 280 de părţi la un milion. În 2007, nivelul măsurat la înălţime, deasupra vulcanului Mauna Loa, era de 381 de părţi la un milion.
sursa:http://maps.grida.no/go/graphic/atmospheric-concentrations-of-carbon-dioxide-co2-mauna-loa-or-keeling-curve
Linia ce simbolizează concentraţia de CO2 creşte brusc şi apoi scade la loc în fiecare an. Motivul este că majoritatea uscatului de pe Pământ se află la nord de ecuator, astfel şi marea majoritate a vegetaţiei Pământului se află în emisfera nordică. Drept rezultat, atunci când emisfera nordică este îndreptată spre Soare, în timpul primăverii şi a verii, copacii se umplu de frunze care absorb dioxidul de carbon, făcând concentraţiile să scadă în toată lumea. Atunci când emisfera nordică se îndepărtează de Soare, toamna şi iarna, frunzele cad, elibereză CO2, şi drept rezultat concentraţia creşte din nou. Putem spune că, în fiecare an, Pământul inspiră şi apoi expiră adânc. ^sus